Avand la baza afirmatiile lui John Guy’’Acela care nu a iubit niciodata, inseamna ca nu a trait niciodata’’, sau ale lui Marin Preda‚“Daca dragoste nu e, atunci nimic nu e”, ajungem la concluzia ca iubirea reprezinta o stare sublima, un sentiment de nelipsit. 
Din perspectiva psihologica, ea poate avea trei acceptii:
Dragostea oarba sau ’’nebuna’’.
Este tradusa, intr-un fel sau altul, ca o ’’iubire imposibila’’, este expresia unei dorinte fantasmice transpusa intr-o idealizare a dragostei pentru cineva (de obicei o persoana inaccesibila).
Dragostea romantica
Are ca fundament atractia fizica, nevoia de atasament si pasiunea pentru fiinta idealizata. Iubirea romantica debuteaza, de obicei cu o atractie extrema. Urmeaza apoi o perioada in care partenerii sunt din ce in ce mai dependenti unul de celalalt, iar relatia dintre ei se intensifica pana atinge un punct de maxima implinire si satisfactie, dupa care intensitatea trairilor incepe sa scada treptat, pana la un punct, numit de unii psihologi, inflexiune.
Dragostea matura
Coordonatele iubirii mature se schimba, fiind prezente acum respectul, admiratia, increderea, sensul mutual al valorii personale, grija fata de celalalt, atasamentul si obligatia constienta. Partenerii acestui tip de relatie au trecut peste perioada de deziluzie, ei impartasesc o relatie stabila profunda, autentica, cu un atasament reciproc acceptat, in care manifestarea emotional-erotica este mult mai calma.
Cu totii am trecut macar prin una dintre aceste stari si poate povestea fiecaruia e mai frumoasa decat a celuilalt. Unica, cu siguranta este.
Dar, pentru ca suntem pasionati de carti, dar si pentru ca iubim alaturi de voi, de Dragobete si nu numai, va daruim frumusetea simtirii umane prin
povestea unei iubiri care a fascinat ani de-a randul: iubirea dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle.
Veronica Micle si Mihai Eminescu se nasc in anul 1850 si se sting amandoi in acelasi an, in 1889, ca o continuare a iubirii lor pe celalalt taram.
Desi nu au fost casatoriti, dragostea dintre ei a fost profunda, dincolo de rautatile unor semeni care i-au dorit despartiti.
Frumoasa, spirituala, cultivata, Veronica e o femeie plina de poezie si mister, romantica si provocatoare. Pe Eminescu l-a cunoscut in martie 1872, la Viena, unde se afla pentru un tratament. Il cunostea doar dupa nume, numai dupa cateva poezii publicate.
Tanara Veronica, cu toate ca era casatorita, avea doua fetite (Valeria si Virginia), isi respecta sotul, simtea ca ii lipseste o atmosfera vesela si o iubire ideala invaluita in mister. Ea traieste acum primii fiori ai dragostei si se comporta ca orice fata la varsta ei. Cu un tact deosebit, ea va stii totusi, ca in acelasi timp sa isi respecte sotul si familia, dar si sa dea frau liber unei iubiri romantice.
Pana la moartea sotului ei, iubirea lor a fost pura si neintinata. Intre ea si Eminescu s-a nascut o frumoasa idila la Viena, care peste timp se va transforma in iubire profunda si va continua apoi cu mici intreruperi pana la moarte, si chiar dincolo de granitile vietii, dincolo de coloana infinitului, dincolo de rautatile celor care le-au stat impotriva.
Poetul ii dedica versuri eminente, iar poetesa modesta, imitandu-l dulceag, ii dedica stihuri grupate apoi in volumul „Poesii”, 1887. Versurile ei parca stabilesc o complicitate cu cititorii. Au valoarea sinceritatii si a unei gratii de necontestat:
De cate ori am tresarit/La fiece miscare,/Crezand ca poate vei veni/O, dulce alinare.
De cate ori am plans/Vazand ca noaptea vine /Si lampa singura s-a stins,/Iubite, fara tine
(Lampa).
Prima persoana care a aflat despre marea lor dragoste, a fost confidentul lui Eminescu, Titu Maiorescu. La inceput nu s-a opus. A considerat ca fiecare poet trebuie sa aiba muza lui. Mai tarziu, cand Eminescu si-a marturisit intentia de a se casatori cu Veronica, Maiorescu s-a folosit de autoritatea lui opunandu-se casatoriei. Teama era ca aceasta implinire ii va aduce fericirea suprema si nu ar mai fi continuat sa scrie. Din dragostea lui pentru Veronica se “nasteau” poezii geniale pe care poetul le dedica muzei sale.
Intr-o scrisoare din 1882, Eminescu ii scria: “Tu ai fost si esti viata mea, cu tine s-a inceput si s-a incheiat si daca nu traiesc pentru a gandi macar la tine, nu am la ce trai…Nu voi iubi niciodata alta femeie si tu ramai in mintea mea si in sufletul meu ceea ce ai fost totdeauna: visul de aur al vietii mele, singura mea aspiratie, si viata cu tine, singura mea speranta.”
Viata cruda si nemiloasa, a facut ca Eminescu sa fie smuls din bratele ingerului de paza. Murind, el a luat si viata Veronicai cu sine, daruindu-i nemurirea. Astfel ca, la numai 50 de zile de la moartea lui Eminescu, Veronica, aflata la manastirea Varatic, isi procura arsenic de la farmacie, iar in timpul noptii isi doarme somnul de vecie.
Tragedia finalului vietii lor aminteste de tragediile antice elene.
“Ce s-au ales din doua vieti?/O mana de cuvinte,/Caror abia le-or da un pret/Aducerile-aminte…”
Foarte interesant articolul, bine documentat si placut pe timpul parcurgerii lui.